Identitatea locuitorilor Oaşului se defineşte în România în primul rând pe criterii muzicale, iar această identitate este în general resimţită ca o abatere de la normalitate.

 

"Daca mergeţi acolo, aveţi de ce vă minuna: când oşenii se apucă să cânte, ai impresia că te afli în altă ţară...", i-am auzit pe nenumăraţi români rostind pe toate tonurile1.

(
1Din răsputeri - Glasuri şi cetere din Ţara Oaşului, autori Jacques Bouët, Bernard Lortat-Jacob şi Speranţa Rădulescu, editată de Institutul Cultural Roman, cu sprijinul Ministerului Francez al Afacerilor Externe şi al Ambasadei Franţei)

 

 


ŢARA OAŞULUI

Ţara Oaşului – spaţiu etno-folcloric

Manastirea Bixad

Ţara Oaşului este una dintre cele mai originale şi mai pitoreşti zone etno-folclorice din România. Originalitatea acestei vetre milenare care „a păstrat ca într-o insulă de arhaism etnic urmele unei vieţi sociale rămasă până de curând în lumea începuturilor“ (Gheorghe Focşa, Ţara Oaşului Bucureşti, Muzeul satului, 1975) a fascinat pe o mulţime de cercetători. De aceea, a beneficiat de atenţia şi preocuparea – uneori, statornică – a unora dintre cei mai mari cercetători români, din cele mai diferite domenii .

De formă circulară, ca o căldare uriaşă, această vatră etnoculturală ocupă depresiunea intramontană cu acelaşi nume situată la extremitatea Nord-Vestică a României. Ca o cetate naturală, ce adăposteşte o unitate geografică ca un platou întins, Ţara Oaşului este înconjurată de mai multe ramuri ale Carpaţilor Nordici – Munţii Păduroşi, Oaş, Gutâi, Ţibleş şi ai Rodnei, iar până nu demult şi de nesfârşitul codru românesc. Pe de altă parte, dealuri domoale, brăzdate de văi şi ape cu nume de fată - Talna, Valea Albă, Lechincioara – ţinut binecuvântat, ferit de cataclisme şi vrăjmăşii ale stihiilor, cu câteva porţi suspendate între dealuri, altele deschise de râurile Talna şi Tur, precum şi cele naturale dinspre Câmpia Someşului, au permis o circulaţie relativ lesnicioasă spre  zonele înconjurătoare: Ţara Maramureşului, Baia Mare, Satu Mare, Ugocea, sau peste hotare cu zona Debrecen şi cu Ucraina Transcarpatică.

Prima atestare documentară acreditată până în prezent o găsim într-o menţiune din 17 noiembrie 1270 (şi singura din secolul al XIII-lea), când regele Ştefan confirmă unui nobil cinci moşii din Ţara Oaşului (Istoria Romîniei, Editura Academiei, Bucureşti, 1960, vol. I, p. 321-325; Studii de geografie fizică şi economică, E. A., 1964).

Mănăstirea Bixad